Când soţia m-a anunţat că este însărcinată, am simţit acelaşi gol în stomac care te izbeste când te avânţi în căderile ameţitoare dintr-un montagne russe. Eram emoţionat, desigur, dar… Dumnezeule! Paternitatea e făcută pentru… părinţi.

Aşadar iată-mă-s, cu ochii cât cepele şi leoarcă de transpiraţie, cu înfăţişarea unui personaj de desene animate nu prea reuşit. Problema mi se învârteşte în cap fără încetare în timp ce încerc să mă pregătesc pentru a-mi asuma întreaga responsabilitate şi grijă faţă de o nouă fiinţă, alta decât pisica mea. Va trebui să mă asigur că acest omuleţ nu se va trasforma într-un monstru. Dacă puradelul devine un idiot social, e vina mea. Dacă nu reuşeşte să localizeze Luxembourg-ul pe hartă, tot eu sunt de vină pentru că nu i-am oferit o educaţie mai bună. Vor avea nevoie de terapie şi desigur că şi asta tot pe capul meu va cădea. O grămadă de posibilităţi de a eşua!

Îmi aduc aminte de ziua în care tata m-a aşezat lângă el şi mi-a povestit pe un ton stângaci despre păsări şi albine. Cred că a fost jumătatea de oră cea mai torturantă şi jenantă din viaţa amândurora. Nu sunt în stare să fac acelaşi lucru unei alte fiinţe.

Poate că mă cam pripesc. Pot s-o fac, sunt sigur; voi fi un tată minunat. Copilul meu va primi o educaţie completă, demnă, ce va face din el un cetăţean integru al lumii şi astfel el sau ea nu mă va urî.

Apoi îmi imaginez copilul, protejat încă în pântecele sotiei mele, deschizând deodată ochii alarmaţi la gândul ce-i invadează mintea: “Şi dacă tata nu va face faţă?”