Când nevastă-mea mi-a spus că e însărcinată, am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos, de parcă aş fi fost într-un montagne russe. Da, eram nerăbdător, dar…Dumnezeule. A fi părinte este o treabă pentru…părinţi.

Şi uite aşa stau eu, cu ochii bulbucaţi şi transpirând ca un cal, semne de întrebare plutind în aer deasupra mea, încercând să mă pregătesc sufleteşte pentru enorma grijă şi responsabilitate pe care va trebui să le am pentru o altă fiinţă decât pisica mea. Este de datoria mea să mă asigur că acest copil nu va creşte şi se va tranforma într-un monstru. Dacă devine un inadaptat social - e vina mea. Dacă fiică-mea nu găseşte Luxemburgul pe hartă, da, daţi vina pe mine că nu i-am asigurat o educaţie mai bună. Vor avea nevoie de şedinţe de terapie la psiholog şi bineînţeles că tot eu va trebui să le suport şi pe astea. Atâtea ocazii de a o lua pe un drum greşit!

Îmi aduc aminte şi acum ziua în care tatăl meu s-a aşezat lângă mine şi mi-a povestit, jenat, despre cum se fac copiii; a fost, probabil, cea mai chinuitoare şi jenantă jumătate de oră din vieţile amândurora. N-aş putea să fac asta unei alte fiinţe umane.

Dar poate că mă las puţin dus de val. Pot să o fac, îmi spun. O să fiu un tată grozav. Copilul meu o să fie un om împlinit, educat, un cetăţean model şi el sau ea nu mă va urî.

Şi apoi îmi imaginez bebeluşul, aflându-se încă în siguranţă în burta soţiei mele, deschizând deodată ochii, speriat, în timp ce un gând îl străfulgerează: Şi dacă taică-meu nu face faţă?

Când soţia mi-a spus că e însărcinată, am simţit că mi se răscolesc măruntaiele, ca într-o coborâre vertiginoasă în montagnes russes. Sigur, am fost entuziasmat, dar... Doamne! Trăiam cu impresia că rolul de părinte era rezervat... părinţilor.

Iată-mă aşadar cu ochii mari şi cu trupul leoarcă de transpiraţie, ca un personaj de benzi desenate prost ilustrat, cu semne de întrebare suspendate în jurul capului, încercând să mă pregătesc pentru grija şi responsabilitatea depline cerute de o altă fiinţă decât pisica mea. Eu sunt răspunzător ca acest omuleţ să nu devină un monstru. Dacă pruncul ajunge un inadaptat, o să fie vina mea. Dacă n-o să ştie unde-i Luxemburgul pe hartă, voi fi acuzat că nu i-am asigurat o educaţie mai bună. O să aibă nevoie de psihoterapie şi normal că tot în capul meu o să se spargă şi asta. Sunt atâtea posibilităţi să iasă prost!

Îmi amintesc ziua în care tatăl meu m-a luat la o „discuţie” şi mi-a povestit încurcat cum vine barza; a fost poate cea mai chinuitoare şi mai penibilă jumătate de oră din viaţa amândurora. Eu nu pot să-i fac asta unui alt om.

Poate mă cam pripesc. Îmi spun că o să mă descurc; o să fiu un tată pe cinste. Copilul meu o să aibă o creştere de cetăţean şi om universal, educat şi cinstit şi n-o să mă urască.

Apoi îmi imaginez fătul, aflat încă în siguranţa pântecului soţiei mele, neliniştit dintr-odată de un gând care i se înfiripă în minte: „Dacă tata nu poate să facă faţă?”

Când soţia mi-a spus că e însărcinată, am avut dintr-o dată senzaţia aceea de gol în stomac care te copleşeşte cand te dai în montaigne russe. Eram entuziasmat, dar Doamne. Meseria de părinte a fost facută pentru...părinţi.

Aşa că iată-mă, cu ochii cât cepele, tot numai broboane de transpiraţie, ca o caricatură, cu semne de întrebare plutind îin jurul capului, în timp ce încercam să mă pregătesc pentru responsabilitatea şi grija deosebită care i se cuvin unei fiinţe, alta decât pisica mea. Responsabilitatea mea consta in a mă asigura că omuleţul ăsta nu va creşte pentru a deveni un adevărat monstru. Dacă ajunge un cretin social – vina mea. Dacă odrasla nu poate găsi Luxemburgul pe hartă, învinuiţi-mă pe mine că nu i-am oferit o educaţie mai bună. Sigur va avea nevoie de terapie, si bineînţeles că şi asta tot în capul meu se va sparge. Câte ocazii să faci alegeri greşite!

Îmi aduc aminte ziua în care tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a povestit cu jenă de unde vin copiii şi cum stă treaba cu barza; a fost probabil cea mai ruşinoasă şi mai jenantă jumătate de oră din viaţa amândurora. Nu pot face lucrul ăsta altei fiinţe omeneşti.

Totuşi, poate o cam iau la vale, însă îmi tot spun: pot să o fac; voi fi un tată nemaipomenit. Copilul meu va fi crescut să fie un cetăţean de vază al lumii, dezvoltat şi educat aşa cum trebuie şi el sau ea nu mă va urî.

Şi apoi imi imaginez copilul, încă în siguranţă în pântecele soţiei mele, deschizând ochişorii alarmat la gândul: „Şi dacă taică-miu nu se descurcă?”

Când nevastă-mea m-a anunţat că e însărcinată, am simţit un gol în stomac, ca atunci când eşti pe un montagne russe şi te avânţi în gol. Vestea mă bucura, cum să nu, dar… vai de capul meu. Vocaţia părintească era pentru părinţi, ce mai.

Şi uite-aşa, cu ochii gogonaţi, cu apele curgând de pe mine, ca un personaj de benzi desenate nereuşit, cu semne de întrebare suspendate în jurul capului, înfruntam perspectiva unei alte fiinţe ce are să-mi solicite întregul simţ de responsabilitate şi grijă, asta în afară de pisica mea. Eu am să mă asigur că omuleţul nu se transformă într-o bestie umană. Dacă devine un ciudat, a mea va fi vina. Dacă odorul nu găseşte Luxemburgul pe hartă, eu voi fi cel ce i-a refuzat o educaţie mai bună. Va avea nevoie de consiliere psihologică, care tot pe mine o să cadă. Primejdiile pândeau la tot pasul!

Ţin minte când tatăl meu m-a luat deoparte şi a demontat mitul berzei, în cea mai chinuitoare şi penibilă jumătate de oră pe care am trăit-o amândoi. Nu mi-aş putea tortura copilul astfel.

Poate mă grăbesc cu pronosticurile. Doar sunt în stare să-l cresc. Voi fi un tată de milioane. Copilul meu va fi un cetăţean al lumii exemplar, educat şi plurivalent. N-are de ce să mă urască.

Şi apoi îmi apare copilul în minte. În gluga sa placentară, o întrebare îl face să caşte un ochi speriat: „Şi dacă taică-meu o dă în bară?”

Când soţia m-a anunţat că e însărcinată, m-a cuprins acea senzaţie de gol în stomac ca-ntr-o coborâre vertiginoasă cu montagne russe-ul. Eram entuziasmat, da, dar... Dumnezeule! Creşterea copiilor, ei bine, e treabă de părinţi!

Aşa că iată-mă aici, cu ochii cât cepele, transpirând din cale-afară asemenea unui personaj nereuşit din desene animate, cu multe semne de întrebare învârtindu-se în jurul capului meu, în timp ce încerc să mă pregătesc pentru responsabilitatea şi grija totală faţă de-o altă fiinţă decât pisica mea. Sunt răspunzător de siguranţa ca acest pui de om să crească şi să nu se transforme într-un adevărat monstru. Dacă pruncul devine un ratat social – e vina mea. Dacă nu e în stare să găsească Luxemburgul pe hartă, voi fi învinuit că nu i-am dat o educaţie mai bună. Va fi nevoie de terapie şi asta va cădea tot pe capul meu. Câte ocazii ca lucrurile să ia o turnură proastă!

Încă îmi amintesc ziua când tata m-a luat deoparte şi mi-a explicat stângaci cum stă treaba cu barza; cred că au fost cele mai torturante şi mai penibile momente din viaţa amândurora. Nu aş putea să-i fac asta altei fiinţe umane.

Dar cred că am mers puţin prea departe. Da de unde, îmi zic; voi fi un tată nemaipomenit. Copilul meu va fi crescut ca un cetăţean al lumii echilibrat, educat, vertical şi care să nu-mi poarte pică.

Apoi îmi închipui bebeluşul, ocrotit încă de pântecele mamei, deschizându-şi dintr-o dată ochii îngrijorat, ca şi cum gândurile mele ar fi pătruns în mintea sa şi întrebând: Da’ dacă tata nu face faţă situaţiei?

Când soţia m-a anunţat că este însărcinată, am simţit acelaşi gol în stomac care te izbeste când te avânţi în căderile ameţitoare dintr-un montagne russe. Eram emoţionat, desigur, dar… Dumnezeule! Paternitatea e făcută pentru… părinţi.

Aşadar iată-mă-s, cu ochii cât cepele şi leoarcă de transpiraţie, cu înfăţişarea unui personaj de desene animate nu prea reuşit. Problema mi se învârteşte în cap fără încetare în timp ce încerc să mă pregătesc pentru a-mi asuma întreaga responsabilitate şi grijă faţă de o nouă fiinţă, alta decât pisica mea. Va trebui să mă asigur că acest omuleţ nu se va trasforma într-un monstru. Dacă puradelul devine un idiot social, e vina mea. Dacă nu reuşeşte să localizeze Luxembourg-ul pe hartă, tot eu sunt de vină pentru că nu i-am oferit o educaţie mai bună. Vor avea nevoie de terapie şi desigur că şi asta tot pe capul meu va cădea. O grămadă de posibilităţi de a eşua!

Îmi aduc aminte de ziua în care tata m-a aşezat lângă el şi mi-a povestit pe un ton stângaci despre păsări şi albine. Cred că a fost jumătatea de oră cea mai torturantă şi jenantă din viaţa amândurora. Nu sunt în stare să fac acelaşi lucru unei alte fiinţe.

Poate că mă cam pripesc. Pot s-o fac, sunt sigur; voi fi un tată minunat. Copilul meu va primi o educaţie completă, demnă, ce va face din el un cetăţean integru al lumii şi astfel el sau ea nu mă va urî.

Apoi îmi imaginez copilul, protejat încă în pântecele sotiei mele, deschizând deodată ochii alarmaţi la gândul ce-i invadează mintea: “Şi dacă tata nu va face faţă?”