Când soţia mi-a spus că e însărcinată, am simţit că mi se răscolesc măruntaiele, ca într-o coborâre vertiginoasă în montagnes russes. Sigur, am fost entuziasmat, dar... Doamne! Trăiam cu impresia că rolul de părinte era rezervat... părinţilor.

Iată-mă aşadar cu ochii mari şi cu trupul leoarcă de transpiraţie, ca un personaj de benzi desenate prost ilustrat, cu semne de întrebare suspendate în jurul capului, încercând să mă pregătesc pentru grija şi responsabilitatea depline cerute de o altă fiinţă decât pisica mea. Eu sunt răspunzător ca acest omuleţ să nu devină un monstru. Dacă pruncul ajunge un inadaptat, o să fie vina mea. Dacă n-o să ştie unde-i Luxemburgul pe hartă, voi fi acuzat că nu i-am asigurat o educaţie mai bună. O să aibă nevoie de psihoterapie şi normal că tot în capul meu o să se spargă şi asta. Sunt atâtea posibilităţi să iasă prost!

Îmi amintesc ziua în care tatăl meu m-a luat la o „discuţie” şi mi-a povestit încurcat cum vine barza; a fost poate cea mai chinuitoare şi mai penibilă jumătate de oră din viaţa amândurora. Eu nu pot să-i fac asta unui alt om.

Poate mă cam pripesc. Îmi spun că o să mă descurc; o să fiu un tată pe cinste. Copilul meu o să aibă o creştere de cetăţean şi om universal, educat şi cinstit şi n-o să mă urască.

Apoi îmi imaginez fătul, aflat încă în siguranţa pântecului soţiei mele, neliniştit dintr-odată de un gând care i se înfiripă în minte: „Dacă tata nu poate să facă faţă?”